Cum confiscă Israelul Ierusalimul de Est

La jumătatea lunii ianuarie, Condoleezza Rice a vizitat Israelul şi Palestina. La capătul discuţiilor purtate, în lipsa „vreunei propuneri sau a vreunui plan“, secretarul de Stat american s-a mulţumit să anunţe organizarea în luna februarie a unui summit cu Ehud Olmert şi Mahmud Abbas. Între timp
, colonizarea israeliană a teritoriilor palestiniene se accelerează, primul vizat fiind Ierusalimul de Est, pur şi simplu confiscat.

DE LA TEL AVIV, drumul principal merge aproape drept, pentru ca mai apoi, după ce a depăşit aeroportul Ben Gourion, să înceapă să se onduleze, urcând spre Ierusalim printre colinele a căror cucerire de către forţele israeliene, în 1948, a făcut să curgă atâta sânge. Şoseaua intră în oraşul sfânt prin vest, la o altitudine de 700 de metri. Israelienii sau străinii au de fapt o mulţime de posibilităţi: ei pot ajunge în centru şi pe alte căi, atât prin nord, cât şi prin sud.
Nu şi palestinienii din Cisiordania, pentru care este mult mai greu să intre în oraşul de trei ori sfânt. Dacă au reuşit să treacă de punctele de control interioare, se lovesc de cel mai brutal obstacol inventat vreodată pentru a le controla şi a le îngrădi deplasarea în teritoriile ocupate: un zid de aproximativ zece metri înălţime, care va acoperi în curând întreaga parte orientală a cetăţii, ascunzând peisajul şi închizând intrările tradiţionale. Zidul taie cele două axe istorice – Ierusalim-Amman (drumul 417) şi Jenin-Hebron (drumul 60). Monstruosul şarpe nu se mai opreşte – pentru cisiordanieni – decât în patru puncte: Qualandiya în nord, Shuafat în nord-est, Ras Abu Sbeitan la vest şi Gilo în sud. Pentru a ajunge la acestea, ei trebuie însă să ocolească, să-şi lase maşinile şi să traverseze pe jos, vehiculele palestiniene (cu plăcuţe de înmatriculare verzi) fiind strict interzise în Ierusalim…
Însărcinat de ministerul israelian al apărării cu concepţia, trasarea şi construcţia „barierei de securitate“ (potrivit terminologiei oficiale), colonelul Danny Tirza, colon
din Kfar Adoumim, este supranumit de către palestinieni „a doua Nakba“1. Odată terminat, monumentalul său proiect ar trebui să aibă unsprezece puncte de control asemănătoare unor „terminale de aeroport“. Nu aceasta este însă impresia pe care o lasă intrarea de la Gilo. Pretutindeni, panouri de avertizare: „Intraţi unul câte unul“, „Aşteptaţi-vă rândul“, „Păstraţi curăţenia“, „Scoateţi-vă haina“, „Respectaţi regulile“. Culoarele, delimitate pe margini şi acoperite deasupra de grilaje, seamănă mai degrabă cu tunelurile prin care fiarele intră în arena circului…
Nu există însă aici vreun şef al arenei: o dată ce ai trecut de prima poartă, dacă luminiţa de avertizare îţi arată că se poate trece, o voce metalică îţi cere să-ţi prezinţi bagajele la control. Ghiceşti o prezenţă în spatele geamurilor fumurii blindate. Apoi, în sfârşit, un om în carne şi oase: un soldat îmbrăcat neglijent, cu picioarele sprijinite de masă şi cu un pistol-mitralieră Uzi în bandulieră te observă din cap până-n picioare, şuşotind sau vociferând ceva, în timp ce-ţi controlează actele. La ieşire, alte pancarte urează în trei limbi „călătorilor“: „Bine aţi venit la Ierusalim“ (deşi oraşul se află la 4 kilometri distanţă) sau „Pacea fie cu voi“…
Planul de partiţie stabilit de Naţiunile Unite în 1947 acordase oraşului un „regim internaţional special“, regim care rămâne, de altfel, şi în 2007, singurul statut recunoscut la nivel mondial. Însă războiul din 1948 a provocat divizarea oraşului între Iordania şi Israel, acesta din urmă instalându-şi capitala în partea occidentală înainte de a anexa, în 1967, şi partea orientală. În 1980, o Lege fundamentală a proclamat „Ierusalimul întreg şi reunificat capitală eternă a Israelului“. În absenţa vreunei garanţii a eternităţii, politica dusă de guvernele israeliene a vizat menţinerea hegemoniei asupra oraşului, încercând să împiedice împărţirea cetăţii şi, pe cale de consecinţă, naşterea unui stat palestinian cu Ierusalimul de Est drept capitală.
„Cheia, precizează Khalil Toufakji, directorul departamentului de cartografie al Societăţii de studii arabe, consilier al delegaţiei palestiniene până la negocierile de la Camp David, este demografia. Pentru israelieni, existenţa unei popu laţii constituită majoritar din evrei a reprezentant întotdeauna o prioritate. Însă palestinienii au crescut de la 20% în 1967 la 35% şi ar putea deveni chiar majoritari în 2030“2. Creşterea este determinată de diferenţa de natalitate, dar şi de plecarea evreilor goniţi de şomaj, de criza locuinţelor şi… de climatul intolerant creat de presiunea ultra-ortodoxă.
Fenomenul este suficient de semnificativ pentru a putea dărâma certitudini fondatoare: desigur, strategia demografică oficială reafirmă un raport de 70 la 30% pentru 2020, dar „ia în calcul“ şi un altul, mai pragmatic, de 60 la 40%3. „Ca şi cum ar exista un procentaj convenabil“, exclamă Meron Benvenisti, fără îndoială cel mai bun specialist al Ierusalimului, pentru care „este vorba pur şi simplu de rasism. Trăim în singurul oraş din lume în care procentajul etnic ţine loc de filosofie“. Mai puţin pasionat, Menahem Klein, şi el consilier la Camp David, dar de partea israeliană, adaugă: „Pragmaticii constată, politicienii se înfruntă: asistăm la cel mai mare efort israelian din 1967 încoace pentru anexarea Ierusalimului“.
l Dintr-un punct de vedere istoric, primul instrument al acestui efort a fost extinderea ilegală a frontierelor municipale. Amos Gil, directorul asociaţiei Ir Amim (Oraşul popoarelor), retrasează parcursul: „Oraşul vechi nu se întinde decât pe un kilometru pătrat; împreună cu cartierele arabe din jur, a atins în perioada iordaniană 6 km2. Israelul a anexat, în 1967, 64 de km2 din teritoriul cisiordanian şi cele 28 de sate aferente, pentru a atinge 70 km2. Când zidul va fi terminat, el va încercui la est aproape 164 km2. În schimb, în Ierusalimul de Vest, planul de extindere, numit Safdie, s-a lovit de o mulţime de scuturi ecologice“.
„Există o culoare care nu se regăseşte decât aici: verdele politic“. Meir Margalit, coordonator al Comitetului israelian împotriva demolării de locuinţe (Icahd), aminteşte că, atunci când şeful partidului de stânga Meretz, Ornan Yekutieli, s-a arătat indignat de construcţia coloniei de la Har Homa pe locul unei magnifice păduri palestiniene, primarul din acea vreme, Teddy Kollek, decedat recent, a replicat: „Numai arabilor li se părea verde“. Apartheid ecologic: aceste zone, „mai degrabă de un galben prăfos şi pline de reziduuri“ – aminteşte cu ironie arhitectul Ayala Ronel – le interzic arabilor să construiască, dar le permit evreilor să colonizeze…
l Colonizarea este cel de-al doilea instrument al strategiei israeliene. Arhitect şi preşedinte al asociaţiei Bimkom, care luptă pentru dreptul tuturor de a planifica oraşul, domnul Shmuel Groag, recapitulează etapele: „Primul inel era compus din şapte mari colonii: Gilo, Armon Hanaziv-Talpiot Est, French Hill Ramat Eshkol, Ramot, Ramot Shlomo, Neve Yaacov şi Har Homa. Al doilea conţinea două, Pisgat Zeev şi Maale Adoumin. Al treilea inel a adăugat alte nouă: Givon, Adam, Kochav
Yaacov, Kfar Adoumin, Keidar, Efrat, Betar Illit şi coloniile din Gouch (bloc) Etzion. În total, acestea adăpostesc jumătate din cei 500.000 de coloni pe care-i numără Cisiordania“.
Fondator al Centrului alternativ de informare şi figură majoră a mişcării pacifiste, Michel Warschawski organizează „vizite“ militante pentru a expune în modul cel mai concret „principiul care ghidează colonizarea: stabilirea unei continuităţi teritoriale israeliene care să spargă continuitatea teritorială arabă“. Şi pentru a denunţa de asemenea o strategie de manipulare ilustrată de fostul primar al coloniei Karrnei Shmoron care înţelegea să „se asigure că populaţia evreiască din Yesha4 nu trăieşte în spatele sârmelor ghimpate, ci într-o continuitate a prezenţei evreieşti. Spre exemplu, dacă luăm regiunea dintre Ierusalim şi Ofra, îi adăugăm o zonă industrială la intrarea în colonia Adam şi o benzinărie la intrarea în Psagot, obţinem o axă a continuităţii israeliene“.
l Al treilea instrument este cel al controlului total al căilor de comunicare pentru a disloca spaţiul palestinian, pentru a reduce mobilitatea populaţiei şi a-i suprima şansele de dezvoltare. Israelul a luat în stăpânire marile axe existente, pe care le-a renovat şi le-a lărgit, dar a şi construit altele noi pentru ca colonii să poată ajunge cât mai uşor la Ierusalim – de altfel şi unul dintre obiectivele viitorului tramvai (vezi articolul din pag. 18).
Întregul formează o impresionantă reţea de drumuri cu patru benzi, luminate noaptea, de-a lungul cărora copacii au fost tăiaţi, casele presupuse „periculoase“ distruse, în locul lor fiind ridicate ziduri de protecţie, toate desigur în numele „securităţii“. Legând între ele coloniile, aceste „drumuri de ocolire“ sunt interzise circulaţiei palestiniene, exilată pe o reţea secundară de proastă calitate, puţin sau deloc întreţinută şi strangulată de nenumărate puncte de control, fixe sau mobile.
Iată-ne de exemplu la barajul numit Container, la sud de Abou Dis, care controlează – şi adesea închide – ultima axă palestiniană majoră ce leagă nordul de sudul Cisiordaniei. Drumul îşi merită numele de Wadi Nar, „Valea focului“ şi, prin extensie, „valea infernului“: şoseaua este uneori atât de strâmtă încât două camioane cu greu pot trece împreună, dacă reuşesc desigur să urce şi să coboare pantele abrupte. În schimb, nu departe, se vede generoasa cale rapidă oferită de Yitzak Rabin colonilor pentru a le permite să ajungă imediat în coloniile din Goush Etzion şi Hebron… fără a întâlni vreun arab.
Acest „apartheid care nu-şi va rosti numele“ – formula negociatorului-şef palestinian Saeb Erekat5 – devine explicit o dată cu proiectul de „fluidizare a circulaţiei“ atât de drag colonelului Tirza: dacă evreii şi arabii trebuie totuşi să se intersecteze uneori, ei nu se vor vedea niciodată datorită podurilor şi tunelurilor… „Pentru a scoate din izolare satele palestiniene Bir Nabala şi Al Jib, ne explică la faţa locului arhitectul Alon Cohen-Lifchitz, membru al Bimkom, israelienii construiesc, pe o lungime de doi kilometri, o şosea acoperită de grilaje şi ridicată la cincisprezece metri de sol, două tuneluri şi un pod!“ Nimic mai infam în materie de segregare: de la 19 ianuarie 2007, îi este interzis prin lege oricărui israelian sau palestinian „rezident“ să transporte în maşină un locuitor ne-evreu din Cisiordania… Protestele au fost însă atât de puternice încât aplicarea legii a fost „suspendată“…
l Al patrulea instrument, infiltrarea în oraşul vechi şi în „bazinul sacru“. „Pentru coloni, Ierusalimul este ca o ceapă: cea mai bună este inima“, glumeşte Meir Margalit. Recuperarea unor foste bunuri evreieşti, confiscarea altora în virtutea legii absenţei şi cumpărarea prin intermediari se multiplică cu o asemenea viteză încât ziaristul Meron Rappoport vorbeşte chiar de o „Republică a Eladului“6 – după numele organizaţiei colonilor căreia, în mod neobişnuit, autorităţile i-au delegat administrarea
„Cetăţii lui David“7.
Plecând de la această implantare cu caracter istoric, ne putem da seama – după numărul caselor arabe ce arborează drapelul israelian şi al gorilelor înarmate care patrulează pe străzi – de măsura în care colonizarea cea mai trivială ia în posesie Silwan, coboară spre Boustan (unde optzeci şi opt de clădiri sunt ameninţate cu distrugerea), urcă din nou către Ras al-Amoud (Maale Zeitim) şi Jabal Mukaber (Nof Zion). Primele două case din Kidmat Zion sfidează deja, dincolo de zid, imobilul Parlamentului palestinian, terminat, dar gol, de la Abu Dis. Harta ne confirmă că toate aceste metastaze desenează o adevărată diagonală a epurării etnice…
„Nu vă opriţi la cifre, insistă Fuad Hallak, consilier al echipei de negociatori a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP). Desigur, cele şaptesprezece puncte de colonizare ale oraşului vechi şi ale împrejurimilor sale imediate numără abia 2.600 de locuitori din 24.000. Ele se înscriu însă într-o strategie tenace de ‚depalestinizare’“.
l Iudaizarea, al cincilea instrument al strategiei israeliene, începe prin simboluri. Un prieten palestinian ne arată semnele care acoperă Ierusalimul arab cu decorul oraşului evreu. „De la cele mai spectaculare – precum memorialele eroilor războaielor duse de Israel sau clădirile publice instalate în partea de Est – la cele mai discrete: pavaje, lampadare, coşuri. Fără a uita de numele străzilor“. Piaţa Tsahal, strada Paraşutiştilor, piaţa Cartierului General: „Aceste nume au apărut după anexarea Ierusalimului de Est în 1967 – observă ziaristul David Rubinstein8 – probabil pentru ca arabii să nu uite cine a câştigat“.
La Paris, prietenii ne preveniseră deja: „Oraşul vechi este pe cale să se golească“. Din păcate, în treizeci de ani, niciodată nu ni s-a părut atât de trist. „Israelienii ar dori să colonizeze esenţialul şi să reducă restul la câteva străzi folclorice, ca la Jaffa“, spune cu amărăciune ambasadorul palestinian la Unesco, Elias Sanbar, care tocmai a dejucat o manevră aproape incredibilă: o jonglerie israeliană pentru a obţine, în 2000, înscrierea Vechiului oraş arab pe lista patrimoniului… statului evreu!
Iudaizarea este purtată şi de repunerea în cauză a liberului acces la Locurile sfinte, principiu comun tuturor textelor
internaţionale începând cu tratatul de la Berlin (1885). „Sunt ani deja de când musulmanii şi creştinii din Cisiordania nu mai au acces la al-Aqsa sau la Sfântul Mormânt, protestează directorul Waqf9, Adnan Al-Husseini. Cât despre «rezidenţii» din Ierusalim, aceştia trebuie să aibă patruzeci şi cinci de ani împliniţi pentru a putea veni să se roage. Fără să mai vorbim de umilinţa celor aproximativ 4.000 de soldaţi desfăşuraţi la marile sărbători“. Şi excavaţiile de sub Esplanadă? „Nu îndrăznesc să-mi închipui ce se va întâmpla când aceşti nebuni care visează la «reconstrucţia Templului» ne vor distruge moscheile“.
Nu mai puţin îngrijoraţi, la 29 septembrie 2006, patriarhii şi conducătorii Bisericii Creştine de la Ierusalim au publicat o declaraţie ce reafirma necesitatea unui „statul special“ care să garanteze în primul rând „dreptul tuturor la libertatea cultelor, indivizi şi comunităţi religioase; egalitatea în faţa legii a tuturor locuitorilor în acord cu rezoluţiile internaţionale; liberul acces la Ierusalim al tuturor, cetăţeni, rezidenţi şi pelerini“, insista ca „drepturile de proprietate, de păstrare şi de cult pe care diferitele biserici le-au dobândit de-a lungul timpului să fie deţinute de aceleaşi comunităţi“ şi cerea comunităţii internaţionale să asigure respectarea „statu quo-ului Locurilor Sfinte“10…
Oricât de cunoscută credem că ne-ar fi cruzimea ocupantului, evreu, creştin sau musulman, totuşi, distrugerea cu buldozerul a unei case, sub ochii locuitorilor săi, este un spectacol insuportabil11. Un act pe care, din 2000 încoace, municipalitatea şi ministerul de Interne l-au repetat de 529 de ori – fără să mai vorbim de amenzile impuse proprietarilor, 22,5 milioane de euro12! O represiune foarte inegală: potrivit Betselem, organizaţia israeliană pentru apărarea drepturilor omului, în 2005, cele 5.653 de infracţiuni constatate în partea de vest au provocat 26 de demolări parţiale sau totale, în vreme ce cele 1.529 de infracţiuni înregistrate în est au determinat 7613!
Pentru Meir Margalit, municipalitatea „este obsedată de ideea că suveranitatea israeliană asupra Ierusalimului ar fi în pericol. Prin această mentalitate paranoică, fiecare casă, fiecare copac, fiecare plantă devin parte a unei conspiraţii politice mondiale“. Argumente pe care Yigal Amedi nici măcar nu le invocă: pentru acest primar adjunct, demolările „excepţionale“ se justifică fiindcă privesc „clădiri construite ilegal“. Într-un mod curios, deşi face parte din Comitetul pentru planificare şi construire, pretinde că nu ştie că, adesea, inspectorii municipalităţii violează hotărâri judecătoreşti. „Municipalitatea, pledează el, se străduieşte să pună puţină ordine în haos“.
O idee eficientă! Căci „ilegalitatea“ celor 40% din casele din Ierusalimul de Est – 15.000 din 40.600 – se datorează faptului că primăria acordă cu ţârâita permise de construire palestinienilor: 2.000 în 2004, 481 din 5.300 de imobile construite. Iar cererea costă scump: mai bine de 20.000 de euro şi luni de demersuri pentru o construcţie de aproximativ 200m2… Iar suprafaţa construibilă s-a micşorat sensibil. După 1967, Ierusalimul de Vest totaliza 54 km2, iar Ierusalimul de Est 70 km2, din care 24 au fost expropriaţi în favoarea coloniilor. Din cei 46 rămaşi, 21 nu sunt incluşi în planurile de urbanizare, iar din cei 26 planificaţi, 16 sunt rezervaţi spaţiilor verzi, clădirilor publice, drumurilor etc. Cei 9 km2 construibili ai palestinienilor reprezintă aşadar… 7,25% din suprafaţa totală a oraşului!
Arhitectă şi militantă a Bimkom, Efrat Cohen-Bar agită în mână volumul gigantic al noului „Master plan“. „În pofida câtorva progrese, inegalitatea de tratament
continuă. Până în 2020 planificatorii acordă 3 noi kilometri pătraţi celor 158.000 de palestinieni suplimentari şi 9,5 km2 celor 110.000 evrei suplimentari“. Mergând mai departe, geografa Irène Salenson evocă „limitarea orizontală şi verticală a dezvoltării urbane palestiniene“: Estul va putea construi în medie clădiri de maximum patru etaje (în loc de două, în prezent), dar Vestul poate ridica între şase şi opt niveluri14!
l Această inegalitate nu este decât una din faţetele unei politici globale de discriminare ce constituie al şaselea şi ultimul instrument al hegemoniei Israelului. Nu sunt cetăţeni decât evreii (şi 2,3% din palestinieni). Titulari ai unor cărţi de identitate verzi, palestinienii din Cisiordania nu au nici un drept, nici măcar cel de a veni în oraş fără autorizaţie, de altfel din ce în ce mai rar acordată. „Rezidenţii permanenţi“, cu cărţile lor de identitate albastre, beneficiază de prestaţii sociale şi de drept de vot la alegerile locale, fără însă ca aceste drepturi să se transmită automat soţului sau copiilor.
Celebrul raport european, a cărui cenzură de către Consiliul de miniştri al celor Douăzeci şi cinci a provocat un scandal la sfârşitul lui 2005, dezvăluie o altă derivă: „Între 1996 şi 1999, Israelul a instituit o procedură numită «centru de viaţă», în virtutea căreia cei care deţin o carte de identitate albastră şi al căror domiciliu sau loc de muncă se găsesc în afara Ierusalimului de Est, la Ramallah de exemplu, îşi pierd această carte de identitate. Un val de deţinători de astfel de acte s-au repliat aşadar în Ierusalimul de Est“15.
Bugetul oraşului este şi el discriminatoriu: Ierusalimului de Est, cu 33% din populaţie, nu-i sunt atribuite decât 8,48%: fiecărui evreu îi sunt consacraţi în medie 1.190 de euro, iar fiecărui arab 260. Nimic surprinzător dacă ne gândim că, aşa cum precizează Betselem, 67% din familiile palestiniene trăiesc sub pragul de sărăcie, faţă de 29% din familiile israeliene16. Provenind şi el dintr-un cartier sărac, domnul Amedi nu neagă „întârzierile de care suferă, în materie de infrastructură şi de servicii, cartierele arabe şi ultra-ortodoxe“. Ne asigură totuşi că oraşul, atunci când primarul se numea Ehud Olmert, „a investit mai mult ca oricând pentru a acoperi aceste găuri“ şi lucrează la proiectele în curs. „Picături de apă în ocean, recunoaşte el. Dar trebuie să începem de undeva“.
l Se cuvine să constatăm că, pentru moment, totul începe şi se sfârşeşte prin construcţia unui zid care înghite cea mai mare parte a fondurilor: 800.000 de euro pe kilometru – şi vor fi 180, din care numai 5 pe Linia verde. Prin urmare, argumentul securităţii nu prea se susţine. Atentatele kamikaze – 171 de victime în şase ani – au traumatizat oraşul. Dar, în cea mai mare parte a traseului său, zidul nu-i separă pe israelieni de palestinieni, ci pe palestinieni de şcolile, câmpurile, livezile de măslini, spitalele sau cimitirele lor…
„Zidul este un instrument pe care guvernul îl foloseşte pentru a controla Ierusalimul, nu pentru a asigura securitatea israelienilor“, afirmă Menahem Klein. În fapt, zidul reprezintă chintesenţa tuturor uneltelor de dominaţie evocate până acum. El multiplică suprafaţa Ierusalimului de Est de 2,3 ori, desenând un soi de treflă ce include noile colonii şi zonele lor de dezvoltare: la nord, Bet Horon, Givat Zeev, Givon Hadasha şi viitorul „parc metropolitan“ de la Nabi Samuel; la sud, Har Gilo, Betar Ilit, precum şi ansamblul Gouch Etzion; şi, în sfârşit, la est, Maale Adoumin.
Privind de pe terasa spitalului Augusta Victoria, îţi poţi da mai bine seama de ameninţarea mortală pe care şantierul deschis la est o reprezintă pentru viitorul stat palestinian. Numai colonia ocupă 7 km2. Dar planul municipal al „blocului Maale Adoumin“ acoperă întreaga suprafaţă, în cea mai mare parte încă goală, de 55 km2 (mai mult ca Tel Avivul, care se întinde pe 51 km2). Punga merge până aproape de Marea Moartă şi, prin urmare, taie în două Cisiordania. La nord, faimoasa zonă E1 reprezintă, cu ai săi 12 km2 (de doisprezece ori mai mult decât oraşul vechi!) ultimul spaţiu posibil de creştere al Ierusalimului de Est. Dar nici opoziţia – este drept formală – a Washingtonului nu a împiedicat construcţia noului Cartier General al Poliţiei pentru Cisiordania, în aşteptarea locuinţelor, a centrelor comerciale, a hotelurilor etc. Cât despre beduinii Jahalin, aceştia locuiesc în barăci mizere, pe colina unde au fost „transferaţi“, colină care domină… groapa de gunoi.
Cât mai multe pământuri palestiniene cu cât mai puţini palestinieni: acest principiu venerabil a ghidat traseul zidului care include coloniile evreieşti şi exclude cartierele arabe. Astfel, zidul aruncă în Cisiordania, de la nord la sud, localitatea Quafr Aqab, alături de tabăra de refugiaţi de la Qalandiya, jumătate din Beit Hanina, cea mai mare parte din Al-Ram, Dahiyat al-Bared, Hizma, tabăra de la Shuafat, Dahiyat al-Salam, Anata, Ram Khamzi şi, chiar la sud, Walaja. O premieră: 60.000 din cei 240.000 de palestinieni ai Ierusalimului au fost expulzaţi fără să se fi mişcat deloc! Dar cu preţul unui întreg lanţ de pierderi.
Pierdere de timp: „Înainte, mergeam la facultate pe jos şi făceam zece minute, spune Mohammad, un student din Ramallah, înscris la medicină la Universitatea Al Qods. Acum, fac nouăzeci de minute cu maşina“. Pierdere de venituri: dacă negustorii din partea „proastă“ a Al-Ram deplâng o scădere de 30 până la 50% a cifrei de afaceri, un dentist a trebuit să-şi închidă pur şi simplu cabinetul, în vreme ce proprietarul unui imobil cu o extraordinară vedere asupra zidului şi-a pierdut toţi locatarii. Pierdere de personal: între o treime şi o jumătate din medici şi infirmieri, dar şi din profesori nu mai pot veni să muncească la Ierusalim. Pierdere anunţată a „rezidenţei“: cei care nu vor mai putea justifica o locuinţă sau un loc de muncă în Ierusalim îşi vor pierde cartea albastră în momentul reînnoirii acesteia. În sfârşit şi mai ales, pierderea de către Ierusalimul de Est a rolului său de metropolă palestiniană.
„Oricine ştie că viitoarele negocieri vor pleca de la «parametrii lui Clinton», în special împărţirea oraşului pentru a putea găzdui cele două capitale, rezumă Menahem Klein. Asta încercă să evite zidul, distrugând statutul de centru metropolitan al Al Qods, deconectându-l de hinterland-ul său economic, social şi cultural palestinian. Dacă însă liderii noştri speră să profite astfel de slăbiciunea palestinienilor, ei fac un calcul de scurtă durată: tânăra generaţie va ridica capul. Ce va mai rămâne atunci din ambiţia lui Sharon şi a lui Olmert de «reeliberare a Ierusalimului»?“
Alţi interlocutori leagă escalada israeliană de procesul de pace. Aşa cum o face ambasadorul Sanbar, potrivit căruia lucrurile s-au accelerat „din momentul în care Ierusalimul a fost oficial înscris pe ordinea de zi a negocierilor. Pentru că, odată luat în stăpânire, nu mai rămâne nimic de negociat“. Pentru Wassim H. Khazmo, consilier al echipei palestiniene de negociere, „Sharon a profitat de slăbiciunea comunităţii internaţionale pentru a lua ceea ce George W. Bush îi promisese în scrisoarea din 14 aprilie 2004 – blocurile de colonii“.
Nu vom fi deci surprinşi auzindu-l pe domnul Toufakji renunţând să mai revendice aceste „blocuri“, în numele realismului. „Chiat şi Maale Adoumin?“ „Da“ „Chiar şi zona E1?“ „Da“. Ca răspuns la acest abandon, Hasib Nashashibi, membru al Coaliţiei pentru Ierusalim, evocă „criza de conducere“ din OEP: „Israelienii ne exploatează diviziunile şi greşelile“, iar Amos Gil arată „argumentul major pe care atentatele kamikaze l-au oferit ca justificare a zidului“.
Când îi vezi, te gândeşti la Kafka sau la regele Ubu: sunt palestinienii din enclavele de la Biddu (35.000 de persoane), Bir Nabala (20.000) şi Walaja (2.000) prinşi în capcana zidului sau a barierei care îi încercuieşte. Familia Gharib este exemplul cel mai ilustrativ şi crud. Unul câte unul, colonii din Givon Hadasha şi-au construit casele pe pământurile private palestiniene, încercuindu-i casa şi transformând-o într-o mini-enclavă, legată printr-un drumeag de satul originar, totul fiind îngrădit de un grilaj ce va fi curând electrificat şi dotat cu supraveghere video… Simpatici vecini: văzându-ne, unul ne strigă de la fereastră: „Am armă, o să trag!“ Vorbe în vânt? I-au omorât deja un fiu. Persecutaţi, membrii familiei Gharib rezistă totuşi de mai bine de douăzeci de ani…
Cum să nu-ţi aminteşti indignarea lui Meron Benvenisti: „Zidul? E monumentul disperării totale! Priviţi Bethleemul: de-o parte, Biserica Naşterii, de alta, buncărul construit în jurul mormântului Raşelei. E aroganţa ocupantului care pretinde să definească şi să redefinească comunităţile după bunu-i plac: ca şi cum «bariera» i-ar separa pe arabii «buni», acceptaţi la Ierusalim, de cei «răi», care sunt excluşi. Inventatorii acestei orori gândesc în aceeaşi logică colonială a secolului al XIX-lea care v-a împins şi pe voi, francezii, în Indochina sau în Maghreb. Dar nici acum nu va fi mai bine! Zidul Ierusalimului va sfârşi precum cel al Berlinului“.


1 Nakba înseamnă dispariţia Palestinei şi exodul forţat al celor 800.000 de locuitori ai acesteia în 1948. Colonelul Tirza a fost demis pentru faptul de a fi minţit în faţa Curţii supreme pentru a putea justifica traseul zidului.
2 La sfârşitul lui 2006, Ierusalimul avea o populaţie estimată la 700.000 de locuitori: 470. 000 de evrei şi 230.000 de palestinieni.
3 Bulletin du Centre de recherche français de Jérusalem, nr. 16, 2005, pp. 212-213.
4 Haaretz, Tel-Aviv, 17 iulie 1996. „Yesha“ este denumirea scurtă dată de coloni Cisiordaniei, formată prin contracţia numelui Yehuda ve Shomron (Iudeea şi Samaria).
5 În excelenta lucrare Mur en Palestine a lui René Backmann, Fayard, Paris, 2006.
6 Haaretz, 26 aprilie 2006.
7 Regele David şi-ar fi întemeiat capitala în jurul anului 1000 înainte de Hristos.
8 Haaretz, Tel-Aviv, 26 noiembrie 2006.
9 Însărcinat cu administrarea bunurilor religioase musulmane.
10 http://paxchristi.cef.fr/docs/jerusalem.rtf
11 Cf. http://blog.mondeodiplo.net/26-12-06-Les-bulldozers-en-action
12 Discriminations in the Heart of the Holy City, IPCC, Ierusalim, 2006. În lipsa unei indicaţii contrare, cifrele ce urmează provin din aceeaşi sursă.
13 A Wall in Jerusalem, Betselem, Ierusalim, 2006.
14 Bulletin…, op. cit., p. 216.
15 V. www.france-palestine.org Dacă Securitatea Socială încearcă să retragă cărţile de identitate ale rezidenţilor Ierusalimului care se găsesc în afara oraşului din raţiuni în primul rând financiare, ministerul de Interne şi mai ales municipalitatea, dorind să reducă numărul palestinienilor care trăiesc efectiv în Ierusalim, preferă ca aceştia să-şi păstreze cărţile de identitate în afara limitelor municipale.
16 A Wall…, op. cit.